In 1970, economistul american Milton Friedman afirma transant ca responsabilitatea sociala in afaceri nu inseamna decat un singur lucru, sa urmaresti cresterea profitului, pastrand regulile jocului, adica sa te angajezi in libera concurenta fara a insela sau a frauda. Friedman dorea „ca lumea sa isi aminteasca de mine ca de un prieten al libertatii. Daca analizezi istoria, vezi ca, oriunde exista crestere economica si unde capitalismul infloreste, oamenii traiesc mai mult si mai bine”. Opozantii, oameni de afaceri, zic astazi, stai putin, suntem noi adepti ai pietei libere si ne uitam la maximizarea profitului, dar vedem si ca scopul nostru nu coincide cu al celorlalti (care ne intereseaza), angajati, clienti, furnizori, oameni, intelegem asta, ne preocupa, nu suntem insensibili. In sfarsit, afara, la americani, vad ca sunt endless debates, pornind chiar de la definitia responsabilitatii sociale. In lucrarea The Ethicality of Altruistic Corporate Social Responsibility, Prof. Geoffrey P. Lantos vorbeste, vad, de 3 tipuri de CSR: CSR etic (iti faci treaba economica, corect, legal, moral, fara a face rau); CSR altruist (ai preocupari filantropice, nu doar ca nu faci rau, te intereseaza sa faci bine, fara sa te intereseze daca iese sau nu ceva pentru afacere); CSR strategic (activitati articulate in serviciul, pentru binele comunitatii, care conduc la atingerea obiectivelor strategice de business). Un alt profesor, Michael Porter, face si el o clasificare asemanatoare, dar vede tipurile de CSR de mai sus ca niste faze evolutive. La inceput a fost filantropia corporativa (CSR altruist), urmatoarea faza a fost cea de CSR etic (in termenii lui Lantos), iar astazi vorbim de shared value, valoarea comuna, dubla investitie, „a crea valoare economica creand valoare in societate”. In sfarsit, e limpede ca CSR-ul de astazi n-are nicio treaba cu filantropia…
Ce-am mai aflat despre CSR (de la Prof. Lantos, Porter et al.)
